|
|
 |
 |
|
| Memoriam Constantin Ceraceanu |
|
Constantin Ceraceanu si imperativul marturisirii
I. Combustia culorii
Unde poate fi asezat Constantin Ceraceanu, acum, cînd existenta sa este deja istoricizata, în contextul artei românesti; în rîndul pictorilor uitati, ignorati, boicotati etc.? Iata o întrebare careia nu i se poate raspunde chiar asa de simplu.
În primul rînd nu i se poate raspunde, pentru ca el nu a fost uitat, iar faptul ca nu a fost si nu este cunoscut reprezinta cu totul altceva. Constantin Ceraceanu, practic, n-a existat în arta româneasca si, în afara unui cerc foarte restrîns de prieteni, nimeni nu i-a cunoscut pictura. În al doilea rînd, raspunsul este dificil pentru ca opera lui s-a istoricizat în mod abuziv si în plina contemporaneitate, iar acest lucru face din judecata critica un exercitiu cu totul nefiresc. Astfel, desi artistul zace dramatic într-un con de umbra, el nu a ajuns acolo printr-o regresie a perceptiei publice, printr-o iesire tacuta în decor, ci acolo a fost întotdeauna, iar tîrzia sa aparitie publica echivaleaza cu descoperirea surprinzatoare a unui ciudat fenomen natural. Si Constantin Ceraceanu chiar asta si este: un impresionant fenomen natural. Cînd, cu mai multi anii în urma, i-am vazut doua lucrari în galeria lui Dan Tudor din Râmnicu-Vâlcea, reactia nu a fost una de ordin cultural, adica acel amestec bine cunoscut de contemplatie si dubitatie livresca, ci una aproape organica, brusca si revelatoare ca un impact fizic. Desi, în mod conventional, cele doua lucrari se înscriau prin toate datele în categoria previzibila a picturii si puteau fi clasate muzeografic drept ulei pe pînza, în esenta ele erau o marturisire ingenua, deconspirarea frusta a unei stari de urgenta si invitatia imperativa de a participa la un spectacol al lumii pe care niciodata nu ai avea privilegiul de a-l descoperi de unul singur. În mod întîmplator sau, cine stie, poate ca nu, cele doua lucrari erau perfect complemetare: una venea direct din cutremurele si din strigatele disperate ale lui Van Gogh, din acea pietate extrema care, la prima vedere, poate fi confundata cu imprecatia si cu blasfemia, iar cea de-a doua se aseza pe un discurs de alburi angelice, de o seninatate si de un echilibru apropiate celei mai pure dintre ipostazele clasicitatii. Dar si în cazul uneia, si al celeilalte, un fapt era indiscutabil: ele erau gîndite si realizate la o temperatura înalta, iar culoarea, idiferent de natura pigmentului si de puterea lui calorica anticipata, era sustinuta prin explozii repetate, prin revarsari sangvine si prin incontinente stari de extaz.
II. Nebanuita putere a lucrurilor mici
Cu toate acestea, Ceraceanu este, în esenta, un intimist, însa lumea lui, fie aceea deschisa, a peisajului, fie aceea delimitata sever, a interiorului, este una a senzatiilor pure si a unei vizualitati debordante. În acest sapatiu atît de restrîns, cu atît de putine evenimente si total inapt de a genera desfasurari epopeice, pictorul îsi gaseste cele mai puternice argumente ale libertatii. Chiar si atunci cînd obiectele sînt marcate, iar prezenta lor este indiscutabila – de multe ori ele sînt adevarate porti catre lumea copilariei, cum ar fi calutul de lemn care se plimba obsesiv prin nenumarate imagini – privirea trece dincolo de opacitatea lor concreta si dezvaluie stocul imens de de energie si de culoare camuflat în morfologia acestora. De la observatia cea mai banala si de la obiectualitatea cea mai previzibila a lumii din jur, Ceraceanu se ridica la abstractia pura a limbajului si la potentialul infinit al culorii virgine, spre a reveni, apoi, la inocenta edenica a obiectelor mici si însingurate. Fara nici o povestire explicita si în afara oricarui discurs periferic, exista în viziunile artistului proximitatea continua a unei maternitati difuze, presentimentul securizant al unui vast freamat placentar. Un amestec de teama si de bucurie, de explozie si de prabusire, de instinct al recluziunii si de vocatie a dezmarginirii strabate prin toate compozitiile sale, indiferent de identitatea lor imediata. Temperamentul sau, vulcanic si riguros în acelasi, timp se manifesta irepresibil, reconstruieste lumea reala, îi distruge formele episodice si îi transfera esenta în realitatea incoruptibila a limbajului, deposedat de orice sarcina anexa. Gestul mecanic, materia densa, asemenea unei lave încremenite pe versantul craterului, particularizeaza în plus, prin insemnele unei mari energii launtrice, aceasta fascinatie salbatica în fata culorii, o fascinatie primitiva si magica, situata cu totul în afara stereotipurilor culturale. Desi aceasta pictura este lipsita de orice ideologie, prin consecinte ea se apropie, ca dinamica a privirii si ca anvergura a gestului, de atitudinile fovistilor fata de expresia artistica, în general, si de limbaj, în particular. Dar indiferent unde ar putea fi plasat acest demers în ansamblul fenomenului european, în spatiul modernitatii si al contemporaneitatii artei românesti el este absolut singular si deschide portile unei problematici cu totul necercetate pîna acum. Iar daca ar fi sa facem si trimiteri istorice, de la Tuculescu încoace nici un temperament artistic nu s-a manifestat cu o asemenea forta, dar cu o forta careia i se adauga si o imensa candoare, fapt care împinge decisiv conventia artistica înspre actul profund al devotiunii si catre gestul înalt al celebrarii.
Pavel Susara
|
|
 |
|
|
